Munţii Măcinului

   „Şi munţii ca şi apele, ca şi omenirea, au vârste deosebite. Unii sunt tineri, abia înălţaţi, cu crestele semeţe ce zgârie norii, cu văi proaspete, adânci de ameţeşti uitându-te în fundul lor. Sunt ca omul în plină vlagă, cu muşchii de oţel, cu mişcările de căprioară, cu privirea surâzătoare, vioaie, plină de speranţe. Sunt şi munţi bătrâni, peste capul cărora, nu de veacuri, ci de sute şi mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeţia munţilor a apus; văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deşi cu făptura tinereţii, cioturi rămase din falnici stejari. Aşa sunt Munţii Măcinului în tinereţea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălţat când temelia Carpaţilor nu era măcar plămădită.“
    (Ion Simionescu – Între Dunăre şi Mare, 1939)

   Situaţi departe de lanţul carpatic şi izolaţi în umbra renumitei Delte a Dunării, Munţii Măcinului sunt în general mai puţin cunoscuţi de călători, dar de o importanţă deosebită între munţii României, datorită vechimii lor, a bogăţiei naturale existente aici (botanică, faunistică şi geologică) şi a numeroaselor vestigii istorice şi arheologice în zonele care îi înconjoară.
    Sunt munţi atipici prin înălţime (467 m), ce răsar insular din mijlocul culturilor agricole şi păşunilor, cu aspectul unor culmi şi dealuri stâncoase, întrerupte pe alocuri de cariere de piatră şi localităţi. Unicitatea structurilor de relief este dată de eroziunea îndelungată ce a creat aici peisaje variate cu stâncării aride şi creste golaşe, cu megaliţi granitici şi stâncării în curs de dezagregare cu forme vechi şi bizare şi canioane spectaculoase săpate de cursurile de apă.
    Prezenţa unei biodiversităţi remarcabile prin speciile care o reprezintă (pontice, balcanice, submediteraneene, central-europene, caucaziene, asiatice) şi contrastul dintre vegetaţia forestieră mezofilă (asemănătoare celei din sudul Europei) şi pajiştile stepice xerofile, adaugă Munţilor Măcinului, sub aspectul  faunei şi florei, atributul de interfaţă a continentelor european şi asiatic.
    În anul 2000, zona protejată Munţii Măcinului a devenit Parc Naţional.