Aflaţi la limita nordică a zonei submediteraneene, Munţii Măcinului, constituie o regiune distinctă sub aspectul florei şi vegetaţiei existente aici. Două continente, Europa şi Asia, îmbină în această zonă, o vegetaţie diversă, ce aparţine ecosistemelor central-europene, pontico-submediteraneene şi asiatice.  
   Pe acest teritoriu se înregistrează limitele de vegetaţie, ale unor specii ce aparţin unor areale geografice diferite. Unele specii central-europene şi caucaziene (Stipa ucrainica) se înscriu în limita lor sudică, întâlnindu-se aici cu specii balcano-pontice şi mediteraneene cum sunt: miliţeaua dobrogeană (Silene compacta) sau merinana (Moehringia grisebachii), aflate la limita lor nordică, în timp ce coada racului de stâncă (Potentilla bifurca), specie euro-asiatică se află la limita ei vestică.
   Flora şi vegetaţia Munţilor Măcin este reprezentată de numeroase  specii de plante care reprezintă jumătate din flora României ce vegetează pe o suprafaţă foarte redusă a teritoriului ţării. Pe o distanţă destul de mică coexistă şi se întâlnesc specii specifice zonelor umede, stepelor, pădurilor şi regiunilor alpine. Din acestea, 72 de specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile, iar 27 de specii se întâlnesc doar aici (endemice).
   Aflată sub influenţa climatică continentală cu influenţe submediteraneene şi a unui relief variat, vegetaţia este în general specifică zonei de stepă, silvostepă şi pădurilor de foioase, alături de care se regăseşte într-o proporţie mai redusă vegetaţia de stâncărie, a zonele umede şi cea ruderală şi segetală.
   Între marile unităţi de vegetaţie din Munţii Măcinului, pădurea are cea mai mare răspândire, fiind urmată de pajiştile stepice extrazonale de pe culmi. Ca element de tranziţie între pădure şi pajişti sunt rariştile de arbori, micile pâlcuri de pădure şi tufărişurile formate din arbuşti, care ocupă însă suprafeţe reduse.
   La constituirea şi echilibrul ansamblurilor vegetale participă numeroase specii de bacterii, ciuperci şi plante inferioare, care ocupă diferite poziţii în structura vegetaţiei. Pe scoarţa arborilor sau suprafaţa stâncilor se găsesc muşchi, licheni, alge sau ciuperci, iar în litieră şi sol trăiesc mai ales ciupercile şi bacteriile care realizează decompunerea materiei organice moarte.

   Vegetaţia pajiştilor de stepă

   În mare parte vegetaţia naturală a pajiştilor de stepă, a fost înlocuită prin culturi. În prezent pajiştile stepice sunt reduse ca suprafaţă, ele desfăşurându-se pe un areal mai restrâns la poalele Munţilor Măcin, unde ocupă terenurile improprii pentru agricultură. Datorită păşunatului intensiv, pajiştile naturale s-au degradat, fiind invadate cu foarte multe specii ruderale.
   Acest tip de vegetaţie se păstrează pe islazurile rămase necultivate, la capetele ogoarelor şi pe terase. De asemenea ocupă suprafeţe apreciabile în pajiştile stepice extrazonale răspândite pe culmile pietroase, pe pantele lipsite de vegetaţie forestieră şi în poienile din cadrul pădurilor.
   În zona de stepă, ploile sunt puţine, căldura verii este dogoritoare, iernile friguroase iar vântul este intens, aşa încât plantele au cunoscut adaptări speciale care le permit să supravieţuiască, să se  dezvolte şi să se înmulţească în acest mediu ostil. Astfel, părţile subterane ale speciilor de stepă, prezintă o dezvoltare profundă sau posedă metode de economisire a apei, aşa cum este de pildă apariţia unui bulb subpământean. Frunzele şi-au redus sau îngustat limbul, adesea suprafeţele lor, devenind ceroase sau păroase, asfel încât evaporaţia să fie cât mai mică. Multe plante şi-au dezvoltat de-a lungul evoluţiei lor mijloace de apărare împotriva animalelor erbivore, prin prezenţa a numeroşi spini.
   Stepa este o zonă care prin definiţie este lipsită de arbori. Vegetaţia este alcătuită în principal din plante ierboase şi foarte puţini arbuşti de talie mică, adesea spinoşi, cum sunt: păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa) sau semiarbuşti, cum este murul (Rubus caesius). Principalele specii din componenţa pajiştilor de stepă sunt xerofitele, adaptate zonelor secetoase şi uscate. Alături de acestea se mai întâlnesc mezoxerofitele adaptate uscăciunii relative, efemerele care îşi desfăşoară ciclul de dezvoltare în perioada umedă şi scurtă a primăverii şi efemeroidele care sunt plante cu bulb sau rizom şi se dezvoltă primăvara şi toamna când exista umiditate.
   Plantele xerofite reprezentative sunt gramineele care domină cantitativ covorul vegetal: paiuşul (Festuca valesiaca, Festuca callieri), diferite specii de colilie (Stipa capillata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), firuţa (Poa bulbosa, Poa angustifolia, Poa versicolor), pirul (Agropyron repens, Agropyron cristatum, Agropyron intermedium), bărboasa (Antropogon ischaemum). Alături de acestea vegetează: peliniţa (Artemisia austriaca), scaiul dracului (Eryngium campestre), diferite specii de coada şoricelului (Achillea setacea, Achillea coarctata), scaiul răsăritean (Centaurea orientalis), volbura cantabrică (Convolvulus cantabrica), aiul sălbatic (Allium rotundum, Allium flavum ssp. tauricum) sau scrântitoarea (Potentila argentea) etc.
   Dintre mezoxerofite un exemplu îl prezintă lucerna galbenă (Medicago falcata), la care sistemul său radicular pătrunde în sol până la adâncimea unde sunt straturi suficient de umede din care se aprovizionează cu apă şi săruri minerale.
   Plantele efemere sunt reprezentate prin specii de buricariţă (Androsace elongata), cuişoriţă (Holsteum umbellatum) sau păstăioară (Thlaspi perfoliatum) etc.
   Efemeroidele, specii cu bulb şi rizom, se regăsesc în structura covorului vegetal prin: brânduşa vărgată de stepă (Crocus reticulatus), scânteiuţă (Gagea lutea), stânjenelul de stepă (Iris pumila), anglică (Filipendula vulgaris) şi altele.

   Vegetaţia de silvostepă

   Habitatele tipice de silvostepă din Munţii Măcinului sunt caracterizate de o alternanţă de pâlcuri de pădure, pajişti stepice şi stâncării.
   Formând un spaţiu de trecere între vegetaţia de stepă şi cea forestieră, etajul silvostepei aflat la altitudini de 100-150-200 m, este puţin reprezentat pe teritoriul Munţilor Măcin (marginal în Culmea Pricopanului, suprafeţe mai mari ocupând în vestul şi sudul munţilor).
   Vegetaţia acestui habitat este reprezentată de asociaţii vegetale complexe bogate în specii, de ecologie şi răspândire foarte diferită, în majoritate sud-europene de pădure şi est-europene stepice, adaptate unui climat secetos.
   În Munţii Măcinului, vegetaţia de silvostepă este formată din: arbori şi arbuşti – tufe de stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus), păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia) etc., tufărişuri alcătuite din păducel (Crategus monogyna), scumpie (Cotinus coggygria), porumbar, prezent aici prin subspecia (Prunus spinosa dasyphylla), migdal pitic (Prunus tenella), salbă râioasă (Euonymus verrucosus), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) şi erbacee – păiuş stepic (Festuca valesiaca), colilie (Stipa capillata), firuţa cu bulbi (Poa bulbosa), bărboasa (Botriochloa ischaemum), coada şoricelului galbenă (Achillea coarctata), volbura cantabrică (Convolvulus cantabrica), clopoţel (Campanula rapunculus), saschiu (Vinca herbacea), usturoi sălbatic (Allium rotundum) etc.

   Vegetaţia pădurilor

   În urmă cu 200 ani, nordul Dobrogei era acoperit cu păduri seculare, a căror vigoare de creştere nu scădea decât pe terenurile pietroase de pe culmile Munţilor Macin. În perioada 1850–1930, pădurile au suferit modificari structurale majore, atât în timpul ocupaţiei otomane, cât şi după revenirea Dobrogei la România, când s-au aplicat două reforme agrare, prin care multe suprafeţe păduroase s-au transformat în terenuri agricole şi islazuri comunale, iar cele rămase au fost afectate de activitatea umană. După 1930 gestionarea pădurilor Dobrogei este concretizată prin adoptarea regimului de codru (regenerarea din sămânţă a pădurilor), interzicerea păşunatului în pădure, a tăierilor, recunostrucţia ecologică a arboretelor degradate cu specii autohtone valoroase pe circa 1380 ha între anii 1950–1990.
   Pădurile din Munţii Măcinului sunt constituite majoritar din arborete de foioase de amestec care cuprind 67 de specii lemnoase:  stejar (Quercus) 7 specii, tei (Tilia) 3 specii, ulm (Ulmus) 3 specii, carpen (Carpinus) 2 specii, frasin (Fraxinus) 3 specii, fag (Fagus) 2 specii, arţar (Acer) 3 specii, păr pădureţ (Pyrus pyraster), păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia), măr pădureţ (Malus silvestris), sâmbovină dobrogeană (Celtis glabrata), nuc (Juglans regia), mălin alb (Prunus padus), vişin turcesc (Prunus mahaleb), cireş de pădure (Cerasus avium), sorb (Sorbus torminalis) etc., precum şi numeroase specii arbustive: alun (Corylus avellana), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salbă moale (Euonymus europaea), salbă râioasă (Euonymus verrucosus), soc (Sambucus nigra), păducel păros (Crataegus pentagyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), caprifoi sau mâna Maicii Domnului (Lonicera caprifolium), scumpie (Cotinus coggygria), dârmoz (Viburnum lantana), paliur sau spinul lui Cristos (Paliurus spina-christi), măceş (Rosa canina), tăvalgă (Spiraea crenata) etc.
   Arboretele din Muntii Macinului se evidentiaza prin marea diversitate biologica a speciilor lemnoase si caracterul natural al ecosistemelor forestiere pe o suprafata extinsa (42% arborete naturale fundamentale) care au in compozitie specii autohtone locale, in care se regasesc majoritatea speciilor amenintate cu disparitia. In compozitia generala a padurilor gasim o participare ridicata a teiului 36%, carpenului 12% si carpinitei 7% in detrimentul speciilor principale de baza, goruni si stejari, care au fost in trecut recoltati prioritar si selectiv. Cu toate ca o parte din paduri au compozitia si structura normala modificate, acestea conserva speciile erbacee locale, reprezentative pentru stepa pontica a Dobrogei, care in Romania nu se mai gaseste decat pe suprafete mici si dispersate.
   Specia de bază în aceste păduri este gorunul în nordul munţilor şi stejarul brumăriu cu stejarul pufos în sud.
   Cele mai răspândite fitogeneze forestiere sunt ale pădurilor vest-pontice sau a pădurilor xerotermofile, urmate de pădurile moesic vest-pontice sau pădurile mezofile.
   Pădurile vest-pontice alcătuite din stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi mojdrean (Fraxinus ornus) care constituiau în trecut etajul de vegetaţie al pădurilor submediteraneene, sunt instalate pe coline joase (150-200 m alt.), constituite din platouri, coame rotunjite, văi largi, şi versanţi slab sau mediu înclinaţi. Arboretele sunt constituite din mai multe etaje de vegetaţie:
   – etajul superior format majoritar din stejar pufos (Quercus pubescens) răspândit cu gorun transilvan (Quercus polycarpa), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejar italian (Quercus virgiliana);
   – etajul mijlociu constituit din cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi mojdrean (Fraxinus ornus) cu exemplare izolate de jugastru (Acer campestre), sorb (Sorbus terminalis) şi păr pădureţ (Pyrus pyraster);
   – etajul inferior al arbuştilor, bine reprezentat de corn (Cornus mas), păducel (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), scumpie (Cotinus coggygria), păr dobrogean (Pyrus elaeagrifolia) etc.
   Pătura erbacee este reprezentată de specii sudice: brei ovat (Mercurialis ovata), bujor de pădure  (Paeonia peregrina), umbra iepurelui (Asparagus verticillatus), rogoz sudic (Carex hallerana) etc. în asociaţie cu graminee de pădure: obsiga de pădure (Brachypodium sylvaticum), golomăţ (Dactylis poligama), mărgică (Melica uniflora).
   Pădurile moesic vest-pontice, alcătuite din gorun (Quercus petraea) şi tei argintiu (Tilia tomentosa) se întâlnesc la altitudinile cele mai înalte din Munţii Măcinului (peste 250 m), pe relief colinar cu coame largi şi platouri, sau pe relief cu aspect montan cu creste şi versanţi puternic înclinaţi şi văi înguste. Pădurea este constituită din două etaje de vegetaţie:
   – partea superioară a stratului arborilor este dominată de gorun (Quercus petraea), tei argintiu (Tilia tomentosa), frasin (Fraxinus excelsior, Fraxinus coriariifolia), ulm (Ulmus glabra) etc.;
   – partea inferioară este reprezentată de carpen (Carpinus betulus), tei pucios (Tilia cordata), tei cu frunza mare (Tilia platyphyllos), mojdrean (Fraxinus ornus), jugastru (Acer campestre) etc.
   Stratul arbuştilor este constituit din corn (Cornus mas), alun (Corylus avellana), păducel (Crategus monogyna), salbă râioasă (Euonymus verrucosus) etc.
   Pătura erbacee este slab dezvoltată şi este reprezentată de: golomăţ (Dactylis poligama), obsiga de pădure (Brachypodium sylvaticum), cerenţel (Geum urbanum), creasta cocoşului (Polyganatum latifolium), toporaş (Viola odorata) în asociaţii cu specii mediu europene: vinariţa (Galium odoratum), leurda (Allium ursinum), rogozul palmat (Carex digitata), paştiţa galbenă (Anemone ranunculoides), untişorul (Ranunculus ficaria), colţişorul (Cardamine bulbifera), iedera (Hedera helix), brei (Mercurialis perennis) etc. În vecintatea silvostepei pătura erbacee este dominată de speciile sudice: ceapa bulgărească (Nectaroscordum siculum), barba împăratului sau floarea cununii (Lychnis coronaria), bărbuşoară sau tunicea (Arabis turrita), mărgeluşa purpuriu-albăstruie (Lythospermum purpureo-coeruleum).
   În Munţii Măcinului s-au indentificat 30 de tipuri de pădure, evidenţiindu-se o mare variabilitate a condiţiilor de vegetaţie, fapt care permite prezenţa unui număr foarte ridicat de specii şi de ecosisteme tipice. Caracteristic pentru Munţii Măcinului este existenţa unor tipuri de pădure întâlnite numai în această zonă: şleaul de deal dobrogean, stejăreto-şleau cu stejar brumăriu, şleau de silvostepă cu gorun, stejar brumăriu pe cernoziom degradat, stejar pufos pur, stejar pufos cu cărpiniţă, gorunet cu scumpie şi gorunet normal cu cărpiniţă, făgeto-cărpinet dobrogean cu şovar etc.
   De asemenea, aici se găsesc şase asociaţii floristice – forestiere rare la nivel naţional. Reprezentativă pentru această zonă şi cea mai frecventă este asociaţia forestieră tei argintiu – carpen (Tilio tomentosae – Carpinetum betuli), iar cea mai rară şi totodată unică în România este asociaţia reprezentată de tipul de pădure făgeto – cărpinet dobrogean (Fagetum moesicae – Carpinetum betuli) de pe Valea Fagilor – Luncaviţa. Asociaţia tei argintiu – carpen, împreună cu asociaţiile ceapă bulgărească – tei argintiu (Nectaroscordo – Tilietum tomentosae) şi ghiocelul cu frunze îndoite – tei argintiu (Galantho plicatae – Tilietum tomentosae), răspândite în Dobrogea de nord şi asociaţia mojdrean – gorun (Fraxino orni – Quercetum dalechampii) specifică pentru Dobrogea şi Banat nu s-au mai indentificat în ţările vecine europene şi pot fi considerate endemice pentru România. O altă fitogeneză rară existentă în România pe suprafeţe restranse în Dobrogea şi Dealurile Buzăului este reprezentată de asociaţia tei argintiu – stejar brumăriu (Querco pedunculiflorae – Tilietum tomentosae). Asociaţia arbustivă dominată de specia ameninţată Spiraea crenata este considerată o altă raritate naţională, de asemenea Munţii Măcinului reprezintă unicul teritoriu din ţară unde se găseşte asociaţia vegetală talpa leului – sâmbovină (Gymnospermio altaicae – Celtetum glabratae).
   În cadrul vegetaţiei forestiere, se evidenţiază ca unităţi de vegetaţie oarecum distincte, tufărişurile şi lizierele de pădure.
   Tufărişurile constituie vegetaţia lemnoasă care se instalează pe terenurile defrişate şi care joacă un rol deosebit în menţinerea structurii solului şi protejarea acestuia împotriva eroziunii.
   În Munţii Măcinului tufărişurile sunt semnalate pe suprafeţe restrânse în apropierea localităţilor Cerna, Greci şi Măcin (Suluc).
   Tufărişurile cele mai interesante, sunt realizate de arbustul numit tăvalgă (Spiraea crenata), care alcătuieşte tufărişuri dense pe Ţuţuiatu, Cozluk şi Moroianu în asociaţie cu specii ierboase: coada şoricelului galbenă (Achillea coarctata), clopoţelul dobrogean (Campanula romanica), garofiţa pitică de stânca (Dianthus nardiformis), păiuşul (Festuca callierii), firuţa (Poa versicolor), şerlai (Salvia aethyopis), Koeleria lobata etc.
   În terenurile despădurite şi poienile din păduri se instalează şi se dezvoltă tufărişuri formate din: păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa),  măceş (Rosa canina), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), salbă râioasă (Euonymus verrucosus), curpen de pădure (Clematis vitalba), alături de specii ierboase caracteristice tufărişurilor: sovârv (Origanum vulgare), cioroinic (Inula salicina), obsigă (Brachypodium pinnatum), calapăr comun (Clinopodium vulgare), turiţă mare (Agrrimonia eupatoria), clopoţel (Campanula rapunculus) etc.
   Lizierele de pădure sunt formate dintr-un amestec de vegetaţie cu specii care aparţin atât pajiştilor dar şi tufărişurilor şi rariştilor de pădure. Rogozul mărunt (Carex praecox), avrămeasa (Ajuga laxmannii), degetarul lânos (Digitalis lanata), păducelul (Crataegus monogyna), măceşul (Rosa canina), părul padureţ (Pyrus pyraster), stejarul pufos (Quercus pubescens), cărpiniţa (Carpinus orientalis) sunt specii care se regăsesc în vegetaţia lizierelor de pădure.
   Privită în ansamblu, contribuţia pădurii la menţinerea echilibrelor în biosferă este amplă şi prezintă o importanţă deosebită. Prin procesul de fotosinteză, pădurea contribuie la regenerarea rezervei de oxigen la nivel local, cât şi global. Un hectar de pădure produce anual circa 30 t oxigen, din care aceasta consumă 13 t în procesul de respiraţie a arborilor săi. Vegetaţia arborescentă a pădurii pe suprafaţă de un hectar consumă în procesul de fotosinteză 16 t bioxid de carbon, având un rol relevant antipoluant. De asemenea pădurea favorizeză procesul de înmagazinare a apei pe terenurile în pantă, împiedicând formarea scurgerilor de suprafaţă şi a viiturilor de apă în urma ploilor torenţiale şi a topirii zăpezii. Picăturile de ploaie (care lovesc solul şi erodează) sunt interceptate de frunzele copacilor şi de litieră (stratul format din frunze uscate şi alte resturi organice care acoperă solul din pădure), micşorând astfel viteza apei pe versanţi cât şi procesul de evaporare a apei din sol. Astfel un hectar de pădure poate înmagazina în sol (în primii săi 50 de cm de la suprafaţă) o cantitate de aproximativ 1450 m³ de apă (echivalentul a 145 mm/m² precipitaţii).
   Predominanţa ecosistemelor forestiere din aceşti munţi, asigură stabilitatea ecologică şi habitatul optim pentru speciile erbacee deosebite din acest teritoriu. În zonă se regăseşte o biodiversitate bogată şi unică în lume.

   Vegetaţia de stâncărie

   Vegetaţia de stâncarie sau saxicolă, cuprinde asociaţii vegetale care populează fisurile stâncăriilor, excavaţiile şi poliţele unde se acumulează sfărâmâturi de roci în amestec cu fragmente de sol aduse de torenţi în timpul ploilor sau topirea zăpezilor. Speciile componente sunt strict adaptate la aceste condiţii şi reprezintă veriga iniţială a instalării vegetaţiei. Speciile saxicole caracteristice acestui tip de vegetaţie prezintă o diferenţiere în funcţie de natura substratului pe care se dezvoltă, fapt care duce la separarea în două grupuri vegetale formate din plante care trăiesc pe un substrat calcaros şi plante adaptate unor substraturi silicioase sau formate din şisturi şi granite.
   În Munţii Măcinului stâncariile, terenurile pietroase sau cele acoperite cu pietrişuri şi nisipuri provenite din dezagregarea rocilor, sunt frecvent întâlnite în tot cuprinsul acestora, începand cu Pintenul Bugeacului, Cheia, Culmea Pricopanului, Culmea Greci, Priopcea etc. Pe aceste terenuri cu roca la suprafaţă şi stâncării, lipsite de vegetaţie forestieră, speciile dominante sunt cele saxicole, adaptate acestor condiţii.
   Speciile vegetale de stâncărie din Munţii Măcinului sunt o emblema a acestor locuri prin prezenţa a numeroase specii pontice rare cunoscute în flora României numai din Dobrogea, cum sunt: clopoţelul dobrogean endemism dobrogean, specie vulnerabilă, merinana (Moehringia jankae), miliţeaua dobrogeană (Silene compacta), urechelniţa (Sempervivum zeleborii), garofiţa pitică de stâncă (Dianthus nardiformis) etc. Alte specii specifice vegetaţiei saxicole sau terenurilor pietroase frecvente în zonă sunt: ciucuşoara de stâncă (Alyssum saxatile), feciorica (Herniaria glabra), săpunaşul (Herniaria incana), feriga de piatră (Cystopteris fragilis), ruginiţa (Asplenium ruta-muraria), straşnicul (Asplenium trichomanas), lipitoarea (Asperula tenella), jugărelul alburiu (Teucrium polium), tunica (Petrorhagia prolifera), sincerica (Scleranthus perennis), porumbarul sălbatic (Scleranthus annus), iarba de şoaldină (Sedum acre), iarba grasă (Sedum telephium ssp. maximum), scaiul (Centaurea gracilenta), cimbrişorul dobrogean (Thymus zygioides) etc.

   Vegetaţia zonelor umede

   Datorită aridităţii Munţilor Măcin, în cuprinsul lor acest tip de vegetaţie este slab reprezentat, fiind prezentă fragmentar, lângă cursurile de apă de pe văile Taiţei, Curături, Luncaviţa, Suluc etc, în micile bazine acvatice de pe valea Luncaviţei la „Cetăţuia“, în Lacul Horia, precum şi în jurul izvoarelor şi al pâraielor cu apă în tot timpul anului. Vegetaţia zonelor umede din Munţii Măcinului este săracă în specii, asociaţiile vegetale care trăiesc în acest mediu sunt de mici dimensiuni dar cu structura şi compoziţia floristică specifică tipului de vegetaţie din care fac parte.
   În cadrul zonelor umede se deosebesc câteva tipuri de vegetaţie cu asociaţii vegetale şi specii caracteristice:
   – vegetaţia acvatică şi palustră, prezentă în bazinele acvatice, în suprafaţă de 300-400 m² şi cu adâncimea apei de 1-1,5 m, de la „Cetăţuia“ şi în Lacul Horia.
   – vegetaţia mezo-higrofilă şi higrofilă, a plantelor care suportă un exces de umiditate, prezentă pe văile cursurilor de apă şi în jurul izvoarelor sau al micilor acumulări de apă;
   – vegetaţia de buruieni higrofile, întâlnită în jurul izvoarelor şi al canalelor cu apă, acolo unde vin să se adape animalele în timpul păşunatului.
   Vegetaţia acvatică cuprinde asociaţii realizate de plantele care se dezvolta în locurile acoperite cu apă tot timpul anului în bălţi sau ape foarte lin curgătoare. Această vegetaţie este prezentă în acumulările de apă, rezultate prin bararea văii Luncaviţa la „Cetăţuia“ şi în Lacul Horia pe Valea Taiţei şi este realizată de plante acvatice submerse: cosorul (Ceratophyllum submersum, Ceratophyllum demersum), peniţa apei (Myriophyllum spicatum), brădişul (Myriophyllum verticillatum) şi lintiţa (Lemna minor) o plantă natantă care pluteşte la suprafaţa apei.
   Vegetaţia palustră (helofilă) este alcătuită din plante ale căror organe subterane (rădăcini, rizomi) sunt acoperite de apă, iar tulpinile se dezvoltă la suprafaţă. Plantele palustre cele mai răspândite sunt: stuful (Phragmites australis), papura îngustă (Typha angustifolia), papura lată (Typha latifolia), buzduganul apei (Sparganium ramosum), mana de apă (Glyceria plicata), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), troscotul de baltă (Polygonum amphibium), orezul sălbatic (Leersia oeyzoides) etc.
   Vegetaţia mezo-higrofilă şi higrofilă cuprinde vegetaţia de pe terenurile umede până la ude. Speciile mai reprezentative care suportă un exces de umiditate sunt: rugina (Juncus inflexus, Juncus effusus), răscoagea (Epilobium hirsutum), răchitanul (Lytrum salicaria), piciorul lupului (Lycopus europaeus), izma broaştei (Mentha aquatica), piciorul cocoşului (Ranunculus repens), bobornicul (Veronica beccabunga), firuţa de baltă (Poa palustris), iarba câmpului (Agrostis stolonifera) etc.
   Vegetaţia de buruieni higrofile, grupează asociaţiile nitrofile ce se dezvoltă în mlaştini, marginea pâraielor şi a bălţilor, precum şi în microdepresiuni unde se acumulează apă în exces. Materialele organice, acumulate în timp, acolo unde se adapă animalele, îmbogăţesc solul cu substanţe azotoase şi realizează condiţii optime pentru instalarea buruienilor nitrofile anuale. Aceste asociaţii vegetale au un caracter de pionierat, jucând un rol activ în pregătirea solului pentru instalarea vegetaţiei mezo-higrofile. Din speciile caracteristice acestei grupări fac parte: denliţa (Bidens tripartita), iarba bărboasă (Echinochloa crus-galli), menta sălbatică (Mentha arvensis), ştevia creaţă (Rumex crispus), piperul bălţii (Polygonum hydropiper), năsturelul (Rorippa austriaca), boglarii (Ranunculus sceleratus) etc.

   Vegetaţia ruderală şi segetală

   Vegetaţia ruderală, alături de cea segetală reprezintă o vegetaţie tipică, influenţată sau chiar determinata de om şi animale. Acest tip de vegetaţie este alcătuită din buruieni care se găsesc în apropierea aşezărilor omeneşti, în locurile umblate de animale, şanţuri, pârloage, pe lângă stâni (vegetaţia ruderală) şi pe terenurile cultivate (vegetaţia segetală).
   Plantele care alcătuiesc vegetaţia ruderală şi segetală sunt în cea mai mare parte anuale.
   Aspectul plantelor diferă foarte mult de primăvara până toamna. Primăvara de timpuriu înfloresc: rocoina (Stellaria media), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), urda vacii (Lepidium draba), spălăcioasa (Senecio vulgaris), pliscul cocorului (Erodium cicutarium) sau şopârliţa (Veronica arvensis). Mai târziu în vară, pe islazuri şi margini de drumuri apare laptele câinelui (Euphorbia nicaeensis), romaniţa puturoasă (Anthemis cotula), scaieţii (Dipsacus laciniatus), scaiul dracului (Eryngium campestre), etc. În semănături se întâlneşte: muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), pălămida (Cirsium arvense), neghina (Agrostemma githago), macul de câmp (Papaver dubium), macul roşu (Papaver rhoeas) şi altele.
   Speciile din componenţa vegetaţiei ruderale şi segetale sunt bine reprezentate în Munţii Măcinului, deoarece zona a fost folosită timp îndelungat ca păşune, iar acumulările de substanţe organice sunt mari, mai ales pe locurile unde au staţionat animalele. De asemenea este abundentă în locurile unde s-au efectuat săpături pentru plantaţii forestiere. Terenurile răscolite sunt repede populate cu plante anuale, segetale, care formează fitocenoze compacte, contribuind prin aceasta la refacerea şi fixarea solului şi reinstalarea vegetaţiei caracteristice.

   Ciuperci şi licheni

   Ciupercile (fungii) sunt o grupă aparte de organisme, unicelulare şi pluricelulare, cu nenumărate specii care au un rol esenţial în ecosistemele naturale. Pentru a se dezvolta ele descompun (alături de bacterii) materia organică (frunze moarte, resturi lemnoase adunate pe sol, dejecţii, etc.), contribuind astfel la eliminarea stratului de deşeuri biologice, reciclarea substanţelor nutritive şi formarea humusului. Alte specii prin formarea micorizelor, asigură pentru mulţi arbori, arbuşti precum şi a unor specii de erbacee o absorbţie mai uşoară a substanţelor necesare dezvoltării şi supravieţuirii. Din punct de vedere biologic chiar şi ciupercile parazite sunt valoroase, ele contribuind la selecţia naturală, prin eliminarea indivizilor slăbiţi şi bolnavi.
   Unele dintre ciupercile mari sunt comestibile. Recunoaşterea ciupercilor este o operaţie dificilă, dată fiind deosebirea dintre o ciupercă comestibilă şi una toxică sau otrăvitoare care este mică sau neînsemnată la prima vedere (uneori exista în acelaşi loc, ciuperci pereche, una comestibilă şi alta toxică, foarte asemănătoare între ele şi foarte greu de deosebit).
   Lichenii sunt o grupă de organisme compuse, rezultate din simbioza unei ciuperci (micobiontul), cu o algă verde sau o cianobacterie (fotobiontul), formând un corp vegetativ total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de partenerii care participă la simbioză. Majoritatea fotobionţilor (peste 70% dintre specii) care se găsesc în talul lichenilor sunt alge verzi unicelulare sau filamentoase.
   În urma unui studiu intermediar desfăşurat în anii 2006-2007, din numeroasele specii de fungi care există în  Munţii Măcinului, au fost identificate 57 de specii de ciuperci şi 97 de specii de licheni, cuprinzând macromicete saprofite (Lactarius, Xerocomus, Boletus, Tricholoma, Cortinarius, Gyroporus, Amanita), parazite şi degradative (Trametes, Fomes, Ganoderma, Innonotus, Xerula, Volvariella, Oudemansiella, Polyporus, Laetiporus, Stereum), licheni saxicoli (Aspicilia, Candelariella, Melanelia, Rhizocarpon) şi corticoli (Evernia, Xanthoria, Parmelia).

SURSE BIBLIOGRAFICE (INFORMAŢII, NOTE, TEXTE, IMAGINI)
N. DONIŢĂ, A. POPESCU, B. BĂJENARU
– CERCETĂRI ASUPRA VEGETAŢIEI PARCULUI NAŢIONAL „MUNŢII MĂCINULUI“, BUCUREŞTI – 2007;

 

Publicat în Flora şi vegetaţia Munţilor Măcin | Lasă un comentariu